Motto: “ Puterea celui cu
adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să
n-o faci şi acela să nu ştie.” Marin Preda
„În lumea asta
infernală/ Cu nebunia în derivă,/Prefer greşeala personală/ Decât prostia
colectivă.” Constantin Tudorache
Dacă arta e chemată să exprime
frumosul în diversitatea formelor sale, iar a pierde nu pare să aibă vreo
legătură cu frumosul, atunci titlul de faţă pare total nejustificat. Nimic mai
fals, căci, aşa cum în aparenţă ceea ce e frumos ascunde un preţ, un sacrificiu
sau chiar o povară, câştigul sau succesul are un preţ consistent. Însă ce
legatură are cu pierderea?
Deseori mi se întâmpla să mă opresc
preţ de o clipă şi să mă gândesc la eroul tragic: eroul care trebuie să moară
pentru a salva o idée sau un principiu. Fireşte că de fiecare dată mi se părea
nedrept, lumea strâmbă şi absurdă şi fireşte incapabilă să valorizeze nu numai
principiile, dar şi omul superior pe care orice fiinţă umană, convenţie
socială, ordine umană şi morală ar trebui să-l recunoască. Ei bine, în lumea
reală, acestea din urmă nu numai că nu reprezintă constante, dar nici măcar nu
sunt necesităţi.
Prizonieri ai nevoilor primare, fiecare ne cuibărim în interiorul
reconfortant şi iluzoriu al mulţumirilor şi necesităţilor imediate, iar cele
care sunt dincolo de lumea materială, respectiv ideile, principiile par a fi
inumane sau cel puţin deplasate în raport cu realizarea imediată a lucrurilor
posibile, realizabile şi facile. Prin urmare, dacă ajungi să valorizezi ceva ce
nu depinde de interesul imediat, te-ai autocondamnat să urci un munte către
vârful căruia cei care te însoţesc
devin din ce în ce mai puţini. Căci tăria credinţelor se atenuează odată cu
profunzimea şi duritatea confruntării lor cu realitatea. Şi în definitiv e
normal să fie aşa. Drumul drept nu e făcut pentru oricine, tăria principiilor
nu stăpâneşte decat pe aceia capabili de renunţare la sine şi aceasta din urmă
e dificilă şi, de aceea, pentru cei puţini şi dezinteresaţi. Mi-a luat multă
vreme până să spun lucrurilor pe nume, până să acţionez, să ajung să-mi păstrez
sufletul undeva într-o sferă intangibilă celor care caută neapărat să-mi vadă
interiorul, să găsească slăbiciunile şi să poată astfel desconsidera şi
condamna pe cel care are de afirmat un principiu şi în consecinţă de înfruntat
atacurile adiacente. Drumul adevărat de abia acum începe. Din momentul în care
înveţi să spui NU.
Laşitatea mea fără margini…Dacă eu însămi aş
depinde de principiile, sentimentele şi ideile pe care le promovez, nu ştiu
dacă aş putea fi mulţumită sau dezamăgită. Nu îţi dai seama de importanţa şi
valoarea unui om până nu îl pierzi, până nu ai nevoie cu adevărat de sprijinul
şi prezenţa lui. Îmi dau seama constant că ceea ce fac nu e suficient, e o
palidă, falsă, uneori chiar ofilită floare. E reflexul unei laşităţi
înfiorătoare. De asta îmi dau seama în permanenţă de câte ori nu spun
lucrurilor pe nume, de câte ori nu mărturisesc oamenilor de valoare cât
înseamnă, cât îi iubesc sau cât de necesar şi vital e aportul lor pe-o lume de
nimic.
Mi se întâmplă să cunosc cu adevărat
câte un om de curaj, să-i simt golul din suflet, principiile nealterate în
pofida golului, cum mi s-a întâmplat recent. Atât de similar mie: în neputinţa
de a fi fost vreodată liber, în nevoia de a fi înţeles, în efortul neobosit şi
neîntrerupt de a face ceea ce trebuie, până la capăt, până în pânzele albe, în
ciuda tuturor opreliştilor, aşa cum e în realitate nevoie. Şi totuşi, acest om
duce un teribil război- cu sine însuşi şi cu toată lumea. Un război cu sine
însuşi pentru că realmente conştientizează ce au făcut influenţele şi ceilalţi
din el şi ce este el în realitate: un om candid, prietenos, afectuos, uman
peste măsură.
Cu cea din urmă pentru că nu îl lasă să fie liber,
pentru că îi pasă, pentru că e acolo de fiecare dată când ceva rău se întâmplă
şi, în pofida neantului din suflet, nu ezită. Merge de fiecare dată până la
capăt. Şi trebuie să recunosc că asta mă copleşeşte şi îmi dau seama realmente
cât înseamnă un asemenea om. Dacă ar fi să realizez în inima mea un colaj cu
oameni, i-aş alege pe cei de curaj, pe cei modeşti în adevăratul sens al
cuvântului, pe cei ale căror fapte vin cu adevărat numai din suflet. Şi dacă ar
fi să mă aleg pe mine printre ei aş ezita pentru că propriul meu război cu mine
însămi e încă fad.
