Arta de a pierde - Monica Maria Grad


                         

 

 

                                                          


           Motto: “ Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.” Marin Preda
                      „În lumea asta infernală/ Cu nebunia în derivă,/Prefer greşeala personală/ Decât prostia colectivă.”     Constantin Tudorache

            Dacă arta e chemată să exprime frumosul în diversitatea formelor sale, iar a pierde nu pare să aibă vreo legătură cu frumosul, atunci titlul de faţă pare total nejustificat. Nimic mai fals, căci, aşa cum în aparenţă ceea ce e frumos ascunde un preţ, un sacrificiu sau chiar o povară, câştigul sau succesul are un preţ consistent. Însă ce legatură are cu pierderea?
            Deseori mi se întâmpla să mă opresc preţ de o clipă şi să mă gândesc la eroul tragic: eroul care trebuie să moară pentru a salva o idée sau un principiu. Fireşte că de fiecare dată mi se părea nedrept, lumea strâmbă şi absurdă şi fireşte incapabilă să valorizeze nu numai principiile, dar şi omul superior pe care orice fiinţă umană, convenţie socială, ordine umană şi morală ar trebui să-l recunoască. Ei bine, în lumea reală, acestea din urmă nu numai că nu reprezintă constante, dar nici măcar nu sunt necesităţi.
Prizonieri ai nevoilor primare, fiecare ne cuibărim în interiorul reconfortant şi iluzoriu al mulţumirilor şi necesităţilor imediate, iar cele care sunt dincolo de lumea materială, respectiv ideile, principiile par a fi inumane sau cel puţin deplasate în raport cu realizarea imediată a lucrurilor posibile, realizabile şi facile. Prin urmare, dacă ajungi să valorizezi ceva ce nu depinde de interesul imediat, te-ai autocondamnat să urci un munte către vârful  căruia cei care te însoţesc devin din ce în ce mai puţini. Căci tăria credinţelor se atenuează odată cu profunzimea şi duritatea confruntării lor cu realitatea. Şi în definitiv e normal să fie aşa. Drumul drept nu e făcut pentru oricine, tăria principiilor nu stăpâneşte decat pe aceia capabili de renunţare la sine şi aceasta din urmă e dificilă şi, de aceea, pentru cei puţini şi dezinteresaţi. Mi-a luat multă vreme până să spun lucrurilor pe nume, până să acţionez, să ajung să-mi păstrez sufletul undeva într-o sferă intangibilă celor care caută neapărat să-mi vadă interiorul, să găsească slăbiciunile şi să poată astfel desconsidera şi condamna pe cel care are de afirmat un principiu şi în consecinţă de înfruntat atacurile adiacente. Drumul adevărat de abia acum începe. Din momentul în care înveţi să spui NU.

Laşitatea mea fără margini…Dacă eu însămi aş depinde de principiile, sentimentele şi ideile pe care le promovez, nu ştiu dacă aş putea fi mulţumită sau dezamăgită. Nu îţi dai seama de importanţa şi valoarea unui om până nu îl pierzi, până nu ai nevoie cu adevărat de sprijinul şi prezenţa lui. Îmi dau seama constant că ceea ce fac nu e suficient, e o palidă, falsă, uneori chiar ofilită floare. E reflexul unei laşităţi înfiorătoare. De asta îmi dau seama în permanenţă de câte ori nu spun lucrurilor pe nume, de câte ori nu mărturisesc oamenilor de valoare cât înseamnă, cât îi iubesc sau cât de necesar şi vital e aportul lor pe-o lume de nimic.
            Mi se întâmplă să cunosc cu adevărat câte un om de curaj, să-i simt golul din suflet, principiile nealterate în pofida golului, cum mi s-a întâmplat recent. Atât de similar mie: în neputinţa de a fi fost vreodată liber, în nevoia de a fi înţeles, în efortul neobosit şi neîntrerupt de a face ceea ce trebuie, până la capăt, până în pânzele albe, în ciuda tuturor opreliştilor, aşa cum e în realitate nevoie. Şi totuşi, acest om duce un teribil război- cu sine însuşi şi cu toată lumea. Un război cu sine însuşi pentru că realmente conştientizează ce au făcut influenţele şi ceilalţi din el şi ce este el în realitate: un om candid, prietenos, afectuos, uman peste măsură.
Cu cea din urmă pentru că nu îl lasă să fie liber, pentru că îi pasă, pentru că e acolo de fiecare dată când ceva rău se întâmplă şi, în pofida neantului din suflet, nu ezită. Merge de fiecare dată până la capăt. Şi trebuie să recunosc că asta mă copleşeşte şi îmi dau seama realmente cât înseamnă un asemenea om. Dacă ar fi să realizez în inima mea un colaj cu oameni, i-aş alege pe cei de curaj, pe cei modeşti în adevăratul sens al cuvântului, pe cei ale căror fapte vin cu adevărat numai din suflet. Şi dacă ar fi să mă aleg pe mine printre ei aş ezita pentru că propriul meu război cu mine însămi e încă fad.