Am o stare tare ciudată, vreau mai mult de la mine. Vreau să mă împac cu
mine....In aer e o caldura liniştită. Totul
în jur pare adormit.Toamna capată glas...e ecoul surd al frunzelor ce incep să cadă...Ploaia săruta pământul
cuprizându-l in braţele sale cu şuvoaie îndrăzneţe.Frunze plutesc,şoptind secrete culese din tăceri,sub o ploaie de vise. Natura suspină prin fulgere, fulgere lungi ce străbat norii si înfricosează.
Mă trezesc din somn cuprinsă de o mireasma de tinereţe,ce mă ridică din inima întunericului.
Ies din casă cu paşii incerţi si tăcuţi.Privesc cerul...Lumina lunii se
sparge în mii şi mii de cioburi care la randul lor se sparg.Plutesc printre
notele cântecului pe care glasurile lor ascuţite îl îngână.Închid ochii şi o simt exact aici,în mine, cum se desprinde de pe cer şi se îmbină cu imaginaţia mea. Mă atinge,iar eu o simt atât de rece,atât de
fină… Atât de pură si nevinovată,cum apare ea pe nevăzute,cum o văd si cum o simt eu aşa izvorăşte din mine dorinţa de a o privi neîncetat,nopţi şi nopţi de-a rândul.Izvorul infinit al luminii din care ies suliţe de lumina ce străpung mereu şi mereu ochii mei mă copleşeşte. Dar ochii mei mici şi negri nu înoată în lumină, în atâta stralucire ,aşa că orbiţi de întuneric se închid. Dar şi aşa eu tot o văd, căci ea apare ca o zană de praf.
